„ПМС-130”Home! Sweet home!

Azi e 1 iunie, Ziua internațională a copilului. E ziua în care, probabil, și noi adulții ne mai amintim de copilărie și frunzărim pozele alb-negru. Am depănat și eu unele amintiri din copilărie, unele detalii și scene care nu se uită.

Locul copilăriei mele se numea ПМС -130 (Путевая машинная станция) din orașul Tighina (Bender). Noi îi spuneam simplu: baza. Acolo se reparau și construiau segmente de cale ferată care mergeau la reabilitarea căilor ferate din țară. Lucrătorii, angajați pe atunci ai Căilor Ferate ale Moldovei, au fost cazați chiar pe teritoriu bazei. Casele noastre erau, de fapt, vagoane vechi de pasageri, adaptate pentru trai. În circa 12 ani, cât am trăit pe bază, am fost cazați în trei vagoane. Zona avea câțiva kilometri pătrați fiind înconjurată de un gard de doi metri de beton.

ego2Eram zeci de copii pe acolo, majoritatea, vorbitori de limbă română. Erau și etnici ruși, ucraineni, bulgari. Mici fiind, părinții ne interziceau să părăsim teritoriul bazei. Pentru noi lumea din afară era numită ”cerez zabor”, adică lumea de după gard. În primii ani, eram prinși acolo ca într-un fel de ghetou și ieșeam doar când părinții ne duceau și aduceau pe la grădiniță sau școală. În gospodărie aveam păsări, animale șu un beci aproape mereu plin cu conserve pentru iarnă și vin din vița de vie care se cățăra pe vagon.
Orice miros de motorină, ulei sau gaze din tobele de eșapament de la mașini îmi amintesc de ПМС -130 și de copilărie. Doar asta miroseam zi de zi, nemaivorbind de sunetele ciocanelor industriale și operatorilor de macara care tot strigau ”Maina! Maina!”. Aceste macarale se mai înalță si azi, ca un decor tocmai bun pentru filmele lui Tarcovski.

Copiii celor de peste gard, veneau pe furiș, să vadă ce este pe teritoriul bazei. Aveam frică de ei fiindcă ne scotoceau prin buzunare și ne impuneau să furăm pentru ei găinile de sub vagoanele gospodarilor. Ne spuneau că sunt agenți FBI și să nu spunem nimănui că i-am văzut. Îi credeam și făceam cum spun chiar dacă, ulterior, eram certați de părinți și mulțumiți cu o vargă de plop.

ego1Cu timpul, pe bază ajungeau și vagoane vechi care erau încet dezmembrate. Noi, copiii, furam aluminiu de acolo și fire de cupru ca să le vindem și să ne cumpărăm gume de mestecat „Turbo” sau „Commandos”. În perioade de criză rumegam smoala proaspăt turnată pe acoperișurile garajelor de pe bază. Nu știu de unde și cum, dar găseam pe teritoriu cartușe și altă muniție. Le puneam pe liniile ferate și aruncam cu pietre grele peste ele. Nu realizam că pocniturile care se auzeau de sub piatră, ne puteau fi fatale.

Copii fiind, războiul de pe Nistru ne-a prins când trăiam în ПМС -130. În beciul nostru micuț s-au ascuns mai mulți vecini. Un nevăzător cânta la armonică, să ne mai țină de urât. Peste câteva zile, când ieșiserăm afară, toate animalele și păsările din gospodăria noastră dispăruse fără urmă. Tancurile și cazacii călăreți șuierând pe drumuri se vedeau bine, de după gardul de beton. Am înțeles ulterior că baza noastră se află deja pe teritoriul unei proaspete republici nerecunoscute…

 

 

Cam așa arată baza azi: [kad_youtube url=”https://www.youtube.com/watch?v=vdhnU8tLxxI” maxwidth=450 ]

Leave a Comment

Scroll to Top