Într-o viață obișnuită, când tot ce ne amenință e cotidianul mărunt și plictisitor, mai rău decât fumatul ar putea desemna ceva grav și amenințător. Nu însă și atunci când ceea ce te amenință e un viol, un război, ba chiar un perpetuu prizonierat interior, de care nu poți evada nici atunci când ești eliberat fizic și departe de orice pericol. Faptul că oamenii, chiar și în aceste oribile condiții, apelau la o astfel de referință a răului, dezvăluie năzuința lor spre normalitate, din interiorul unei lumi absurde, marcând, în același timp, hăul ce se deschide între o realitate normală și una lipsită de sens și de speranță.
Romanul lui Alexandru Popescu, Montana, e construit pe contrastul izbitor dintre realitatea nu simplă, nu lipsită de frustrări și dificultăți, dar nici de speranță a jurnalistului stabilit în Maidstone, și cea a aceleiași persoane confruntată cu ”patria” sa, o veritabilă gaură neagră, Transnistria, un stat-fantomă, regiunea separatistă aparținând Republicii Moldova: