Alexandru Popescu este un tânăr scriitor de limba română, născut la Bender în 1987 și debutat în 2022 la Chișinău, la Editura Arc, Republica Moldova. Este absolvent al Liceului Teoretic „Alexandru cel Bun” din Bender, licențiat în Științe ale comunicării al Universității Libere Internaționale din Moldova. A lucrat mai mulți ani în calitate de reporter pentru agenții de știri și posturi TV din Chișinău. Din 2014 este corespondent al postului de radio „Europa Liberă”. Actualmente, stabilit în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Provine deci din enclava transnistreană – o formațiune statală de fabricație rusească, care găzduiește armata a 14-a (rusă), situată între Ucraina și Republica Moldova, aceasta din urmă un stat românesc rusificat pe durata a lungi perioade istorice de ocupație, cu o administrație constant rusofilă chiar și după declararea independenței sale, dar ai cărei cetățeni au păstrat valorile identitare românești, tinzând sisific spre o sincronizare culturală cu lumea românească și europeană.
Cu doar un deceniu în urmă, bursierii moldoveni, inclusiv transnistreni, în România obțineau (printr-un program guvernamental românesc drept o mână întinsă românilor înstrăinați) mai întâi un „an pregătitor” înaintea formării lor profesionale propriu-zise, pentru a-și pune la punct în primul rând abilitățile lingvistice. Numai și acest indiciu stă mărturie a măsurii în care se simțea până nu demult ruptura culturală pe care a produs-o Rusia în această parte a spațiului românesc, izolând-o și intenționând să producă forțat o nouă identitate și o limbă de laborator, inexistentă nici azi, moldovenească. Din acest teritoriu al controverselor politice și luptelor permanentizate, generate de intruziunile rusești, Alexandru Popescu, jurnalist format la Chișinău, irupe în piața cărții românești de ficțiune, cu un remarcabil potențial scriitoricesc, cu un suflu narativ firesc și o sensibilitate sociologică, psihologică și literară aparte, dictate de o zdruncinătoare experiență a copilăriei sub ruși, dintr-un trecut imediat conflictual, marcat de privațiune, încremenit acum în contextul războiului din Ucraina și prezentificat în mod coșmaresc. Romanul de debut Montana, despre care s-au pronunțat deja foarte favorabil voci sonore precum Eugen Lungu, Iulian Ciocan, Vitalie Ciobanu, Mircea V. Ciobanu, Vasile Ernu, Doina Ioanid, i-a făcut astfel o intrare energică în scena literară.
La un an de la debut, în 2023, Alexandru Popescu publică tot la Editura Arc de la Chișinău cel de-al doilea roman al său. O nouă surpriză, la o distanță atât de scurtă de timp și cu o nouă abordare tematică: una rurală, de această dată. Pentru un tânăr scriitor moldovean, emigrat în Marea Britanie, este, aparent cel puțin, contraintuitivă opțiunea narativă pentru subiectul satului moldovenesc din stepa Bugeacului. În contextul postmodernismului ca rutină literară deja, în care s-au diversificat subiectele, mijloacele de expresie, când începeam să uităm voit ca temă narativă acest etern spațiu al tuturor începuturilor (dar cum poți uita un subiect omniprezent în literatura română?), unul de care se încearcă o distanțare pentru o deschidere de orizont al fanteziei, Alexandru Popescu vine cu o repunere în cauză a temei, simțind însă nevoia unei inerente actualizări. Or, la drept vorbind, subiectul naturii, deși degradat și compromis prin politici mondiale, redevine prin eforturi măcar izolate și parțiale de salvgardare, paradoxal, o stringență. Are deci potența unui subiect pe cât de juvenil, pe atât de amplu și cu adevărat provocator pentru umanitate și viitorul acesteia. Din acest punct de vedere, Adâncuri incolore, al doilea roman al lui Alexandru Popescu, constituie o vivisecție în corpul unui spațiu rural devitalizat, pentru a căuta cum uriașul corp al naturii, o stihie ca nesfârșit rezervor de energie, a putut fi „răpus”, a devenit incolor (inclusiv prin ochii unui personaj daltonist), într-o zonă anonimă a unui sat moldovenesc bântuit ba de secetă, ba de ploi torențiale – o abordare în același timp locală și universală, pentru a înțelege, de fapt, o dinamică socială tensionată: descălecare imemorială, apoi războaie și ocupație agresivă, apoi migrație de la sat la oraș, la civilizație, prin istoriile concrete de viață ale personajelor.
Avem aici un strat de profunzime vizionară: într-o narație etajată este repus în cauză și un traseu istoric de „civilizare” fracturată, de intruziune a unei culturi agresive, într-o manieră belicoasă, prin crime, peste o cultură pașnică, după ce această dintâi comunitate umană a descălecat fără război un spațiu natural. O condamnare retorică a oricărei forme de agresiune a apariției umane în lume, dar în special a războiului. În roman, viața personajelor gravitează în jurul unui alt personajmonstru care este un iaz de la marginea satului și care înghite ființe umane, producând dezastre existențiale în rândul sătenilor, după ce pe vremea ultimului mare război, au fost scufundate cadavre ale celor uciși, pentru a nu mai depune efortul să fie îngropate și în speranța că natura le va primi tacit și firesc, înghițite de apă, însă acestea nu se pot metaboliza în natură, rămânând nedescompuse și revizitând prezentul când au loc inundații, pentru a nenoroci astfel psihologia sătenilor astăzi. Iazul înregistrează, așadar, memoria criminală a istoriei pe care o și pune în act în viața de rutină a sătenilor. Tudor, polițistul cu un temperament exploziv, ajunge într-o noapte să incendieze iazul în încercarea de a învinge natura răzvrătită și ucigașă la rândul ei, deșertând în apă o cisternă cu petrol, din care se ridică apoi rațe sălbatice în flăcări, cu penajul îmbibat de inflamabil, dar prăbușindu-se înapoi inerte în mâlul care nu iartă nimic – un adevărat poem al nebuniei. Un roman thriller din acest punct de vedere, dar care încheagă sugestiv aspectele de intruziune a culturii în natură, pentru a ne face să vedem cauzalitatea profundă a unui dezechilibru ecologic și a unuia uman, aflate într-o flagrantă interdependență, dar și dificultatea de a mai repara ceva… Proza mărturisește, în fond, că odată cu agresarea unui spațiu (prin intruziune, ocupație agresivă, apoi sărăcie, migrație etc.), dispare ceva fundamental din energia acestuia și se produce ceva antitetic descălecării. Legenda străveche din deschiderea romanului apare ca un semnal la prima vedere superfluu vieții actuale a satului Molda. Primarul satului încearcă în mod inutil să valorifice simbolismele istorice ale lui Vodă, care a ajuns în timpuri străvechi pe aceste locuri și a pus temelia unei comunități umane, pentru a atrage atenția potențialilor turiști, însă adevărata atracție a spațiului este mai ales prezentul ca atavism al absurdităților istorice produse între timp. Satul moldovenesc devine astfel un muzeu real, un monument viu al dezastrului ecologic și uman. Drama prezentului este adevărata piesă de muzeu pe care o expune naratorul atenției noastre, adevărata atracție turistică. Felul în care se prăbușesc destinele umane în spațiul care le conține, marcat de acțiuni criminale reprezintă carnea acestei proze de o complexitate remarcabilă la un scriitor tânăr, a cărui intuiție narativă a reușit să cuprindă dintr-un foc probleme atât de complexe și actuale.
Într-o natură încolțită de ambiția umană, încep să apară efecte. Metabolismul natural nu mai funcționează cu de la sine putere, dispare energia creatoare și recreatoare, iar astfel și societatea alunecă în derivă. Șoimul care apare repetat în roman, văzut de Tudor, amorțește proiectat pe cer într-un zbor perfect, hipnotic și inhibă și energia socială, compromițând bunul mers al vieții… Comunitatea începe să se destrame deci, emigrând în căutarea unei vieți echilibrate… Așa apar numeroase fenomene misterioase acolo unde relațiile interumane s-au dezintegrat: copii plecați în străinătate pentru totdeauna, bătrâni rămași singuri, conflicte între frați înstrăinați, conflicte între mentalități etc. Iar odată cu acestea, și mecanismele de reglaj social dispar, acolo unde, dispărând spiritul de comunitate, fiecare cetățean se însingurează cu propriile probleme și dificultăți, căzând în diverse extreme. Romanul înmănunchează dramele unor săteni, părtași ai destrămării acestei armonii, care se vădesc astfel și agenți ai răului. Tudor este un polițist care face ordine în viața satului și în propriul destin prin violență. Poștașul își ia viața pentru că nu rezistă pierderii unicului său fiu înghițit de tăcerea neagră a iazului de la marginea satului, care face să dispară fără urmă vieți nenumărate. Soția poștașului o sfârșește și ea înnebunind. Fiica polițistului renunță, pentru un loc de muncă într-un salon de frumusețe, la cariera în justiție pe care i-a favorizat-o tatăl, obligând-o să o urmeze din disperarea de a-și aranja viața. Și tocmai când se simțea eliberată de presiunea paternă, fata își găsește și ea moartea tot în lac, alături de un cuplu de tineri – mica rază de speranță a comunității. Finalmente, Victor, fratele lui Tudor, emigrat în Olanda apare ca un personaj în care rezonează rațional sfârșitul unei lumi pentru nașterea unei noi ordini. Figura lui Victor, având un ecou și în pasiunea lui Tudor pentru lalele, pe care acesta le cultivă în satul Molda cu un zel ieșit din comun într-o seră din propria gospodărie, pe o vreme de secetă cruntă, este, de fapt, promisiunea unui parcurs pe care această societate e nevoită să și-o facă pentru a se salva, întrucât vechea ordine nu doar că nu mai funcționează, dar riscă să se reproducă într-un cerc vicios al absurdului, generând noi drame insurmontabile, în care nu putem să nu vedem aluzia la războiul actual de la marginea Europei. Romanul Adâncuri incolore se recomandă drept un profund roman ecologist și motivațional pentru o ecologizare a istoriei umane, într-o sugestivă viziune integratoare, o abordare artistică locală și universală în același timp, din care nu lipsește problema purității unei vieți mici, conținute într-o viață mare, a naturii; din care nu lipsește ritmul poveștii, suspansul; nu lipsesc psihologiile în act și aerul ruralității conectate la un rost existențial global; ironia, ridicolul, misterul, paradoxul; nu lipsește nimic, nici sentimentul unui bine potențial și al speranței că lumea mai ține încă, prin culorile pe care le poate avea. Toate acestea creează, pe de altă parte, și noi așteptări pentru certe surprize viitoare pe care Alexandru Popescu le va oferi cititorilor.
Viorica-Ela CARAMAN, critic literar (pentru revista Vatra, Târgu Mureș)