(…) Alexandru Popescu este un nume care, pînă la Gaudeamus, nu-mi spunea nimic. Dar l-am descoperit cu deosebită plăcere mulțumită romanului său de debut Montana. Alexandru Popescu s-a născut în Bender (oraș cunoscut pe vremuri sub numele de Tighina), a absolvit Științele comunicării la Universitatea Liberă Internațională din Republica Moldova. A lucrat mai mulți ani ca reporter pentru posturile TV din Chișinău. Din 2014, lucrează în calitate de corespondent la Radio Europa Liberă. În prezent, s-a stabilit în orașul englez Maidstone.
Debutul în proză al lui Alexandru Popescu este un Bildungsroman al unui copil din Bender, oraș din Republica Moldova, controlat din 1992 de autoritățile separatiste transnistrene, precum și o frescă in nuce, foarte elocventă, a timpurilor tumultuoase, cu multe răsuciri sociopolitice, din acest loc.
Romanul înaintează cu intersecția a două fire epice: unul urmărește viața jurnalistului Ivan Josan, ajuns reporter la o televiziune locală din orașul Maidstone, celălalt este un fir al rememorării, care ne prezintă viața copilului, a adolescentului și tînărului Ivan Josan. Aceste intersecții și luminări treptate ale unor episoade marcante din viața lui Ivan sînt abil realizate, cu dozaje bune, care incită curiozitatea, chiar cu oarece suspans.
Cine este Ivan? Este un Ivan al devenirilor, al unor experiențe traumatice, un Ivan care încearcă să țină piept cum poate apelor tulburi ce urcă din adîncul său. Ivan a crescut într-un PMS sovietic, o bază de utilaje pentru trenuri, un soi de ghetou, unde oamenii trăiesc în vagoane de tren (fiecare familie primește jumătate de vagon) și se organizează cum pot. În fața vagonului plantează legume, butuci de viță care urcă pe acoperișurile vagoanelor, pomi, își fac beciuri pentru păstrat legumele și conservele. Unii cresc păsări și iepuri. Această bază comunistă e transformată într-un mic sătuc. Oamenii se cunosc între ei, se vizitează, beau cu vecinii lor, de cele mai multe ori, chiar prea mult. Copilăria, cu farmecul descoperirilor sale, apare în contrapunct cu sărăcia și frigul îndurat în vagoane, cu evenimentele sumbre, cu întîmplări personale tragice. Și totuși o aură a rememorării se ivește din cînd în cînd, precum în cazul iubirii dintre Ivan și Ana, o copilă rusoaică din vecini, și al jocurilor de puștani. Sînt însă cicatrici care pulsează. Cicatricea piciorului lui Ivan pulsează, pulsează plină de amintiri dureroase (căderea de pe zidul care înconjura baza îl face să aibă mereu coșmaruri, moartea tatălui în războiul separatist, violul Anei, la care e obligat de soldați să asiste, zilele de spaimă cînd s-au ascuns mai multe familii în beciul îngust pentru a scăpa de războiul care devasta baza, înrolarea în armata separatistă transnistreană). Alteori, cicatricea pulsează de dorul de acasă, de dorul de familie. (…)
Doina Ioanid, Observator Cultural